duminică, 21 iulie 2013

Romania lui Andrei Plesu



România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu
sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în
mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu
Maiorescu, să producem forme,  pentru care ne lipseşte cu totul
fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e
că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum
este! Să dăm câteva exemple:

Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să  avem un coeficient
imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare
industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel
decât prin cantitatea de toxine pe care o emană.
 Ne otrăvim, aşadar,
fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.

O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte
proaste... 
E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai
tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria
onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te
omoară.


Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem
turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza
un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa
frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de
servicii  în general.
 Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar
umflăm  grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie
jumulit.

Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la
felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul
autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt
delabrate şi salariile sunt mici.

Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru,
dar nu prea mai avem agricultură
: mâncăm pâine turcească, fructe şi
legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată
lumea.

Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase,
cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane
trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.

Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă
grădinăritul limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării,
istoria ei,  monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri
romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de
ţărişoară e s-o delapidăm.

Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ
tot mai mare.

Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm,
suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă
ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără
credinţă.


Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la
un moment dat, în paradoxuri asemănătoare.  Inventarul lor pare
infinit.

În rezumat,  s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu
culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se
justifică prin nici o evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără
drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi = previzibil,
continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile
care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără...

De la Andrei Plesu citire :

      Nici în străinătate nu e  totul perfect. Nici vorbă. În  Franţa
disciplina rutieră e şleampătă, infinit mai rea decât în Germania;
portofelul îţi poate fi furat oriunde pe glob; şmecheri şi obraznici
se găsesc pretutindeni;
 surpriza restaurantului scump şi prost e mereu
posibilă; unele locuri sunt murdare; blocuri  dizgraţioase s-au
construit, mai ales în anii '60, peste tot; companiile aeriene
occidentale oferă servicii mediocre, provoacă întârzieri, nu te
scutesc, la o adică, de pierderea bagajelor.

     Pe scurt, oriunde te-ai afla, poţi întâlni numeroase prilejuri
de indispoziţie.

     La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de
educaţie, nesimţirea, ilegalitatea, aproximaţia, mă rog, toată
ornamentica "milenară" a ţărişoarei ilustrează o tradiţie durabilă.

    Nu e vorba de accidente, de "din când în când"-uri tolerabile,
inerente, compensate de un fundal general agreabil.

   Fundalul a ocupat avanscena. Şi e esenţialmente neplăcut. E
muşchiulos, vital, indestructibil. Turcii vin şi pleacă, fanarioţii
vin şi pleacă, ruşii vin şi pleacă, comuniştii vin şi pleacă. Noi
rezistăm fălos, fudul, chefliu şi dârz. Dăm vina pe ei, pe toţi, şi ne
vedem de treabă.

   NATO  încearcă să ne organizeze, UE încearcă să ne domesticească.

    Degeaba. Apa trece, pietrele rămân, avem şapte vieţi în pieptul
de aramă, românul nu piere. Nu moare şi nu se transformă. Se
adaptează. Se descurcă.

     Ţine cu dinţii de specificul lui naţional. Şi tocmai de aceea,
sunt pesimist. Cred că nu ne vom schimba niciodată. Vom continua să
stăm în calea tuturor binefacerilor şi noroacelor, fără să luăm decât
caimacul de primă instanţă.

    În rest, vom dospi, somnolenţi, în dulcele borş autohton, cu mici
accese de enervare tandră...

 Străzile vor rămâne mereu betege, pline de gropi şi asfaltate cu
gumilastic, autostrăzile, dacă vor exista, vor fi nişte şantiere
perpetue, şoferii "profesionişti sau amatori" vor conduce bezmetic,
isteric, mitocăneşte.

     Îşi vor parca maşinile în poarta ta, în curtea ta, în sufletul
tău şi, dacă protestezi, te vor înjura exterminator sau vor zâmbi
suveran, de la înălţimea limuzinei proprii. Justiţia va fi mereu o
loterie, ziarele vor evita orice urmă de decenţă şi de nobleţe. Limba
se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare şi
trivialitate. Laura Andre
șan e doar începutul. Oricine va putea
striga în piaţa publică orice despre oricine. "Relaţiile", pilele,
bacşişul vor fi la fel de greu de înlăturat ca şi câinii vagabonzi,
politicienii vor perora obscen despre patrie şi se vor gândi strict la
găştile de partid şi la  conturile personale.

     Toate scursurile vor ajunge vedete, toţi derbedeii vor deveni
campioni ai dreptăţii. Vom fi sufocaţi de proasta creştere, de
incultură, de muzică proastă şi de fast-food.
 Prostia va avea bani,
iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ură şi
băşcălie. Comunismul va reînvia, roz şi cochet, cu sprijinul unor
băieţei de bani (şi idei) gata, semidocţi şi trendy, netrăiţi,
iresponsabili, grăbiţi să găsească înainte de a căuta. În schimb,
icoanele vor fi evacuate din viaţa publică, în numele unei libertăţi
de conştiinţă care nu ştie încă nici ce e libertatea, nici ce e
conştiinţa.

      Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra în colaps, vom
avansa trudnic printre răgete şi scuipături. 
Şi vom vota, o dată la
patru ani, în funcţie de clubul sportiv care ne place.

 Cum vedeţi, sunt pesimist. Ba pot, pentru ca să spun, că sunt apocaliptic.

      Totul a început când, întors la Bucureşti după o vacanţă
agitată pe alte meleaguri, am constatat două lucruri: mai întâi că e
mai cald  decât în restul Europei, mai cald decât la Mediterana şi
apoi că singura scară rulantă care urca de la autobuze la ghişeele de
control-pa
ș
apoarte nu  funcţionează. Am urcat gâfâind, cu mireasma
patriei în nări.

      Sunt prea pesimist? Să dea Dumnezeu. De-abia aştept să fiu contrazis.
                                          A.  Plesu



***** Multumesc prietenei mele Angela care mi-a trimis articolul pe e-mail !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu